RED HAIR ANGEL - Capitolul 4

In bucatarie il vazu pe tatal sau cum rasfoia un ziar.

- Buna dimineata tata, il saluta ea.

- Buna dimineata Cassandra, ii raspunse acesta si se ridica sa-i ofere locul in care statea el. Ai dormit bine? Te-ai odihnit?

- Da, in mare parte... Nu-i usor dupa un drum atat de lung si obositor. Inca ma simt putin obosita, dar in doua zile o sa fiu fresh, ii spuse ea in timp ce se aseza pe scaun.

- Stii... Crezi ca as avea vreo sansa sa gasesc ceva de lucru in oras? Sa am o ocupatie, sa nu stau degeaba toata ziua...

- Dar cum sa stai degeaba? o intreba el, apoi se uita la ea putin mirat si suspicios. Nu mai desenezi? Inainte asta iti ocupa tot timpul, nu te plangeai ca stai degeaba.

- Tata, nu pot sa stau toata ziua singura, sa incerc sa-mi gasesc o ocupatie, ii raspunse oftand, prefacandu-se ca nu auzise intrebarea despre desenat. Nu-si dorea ca tatal ei sa stie ca ea luase o pauza in momentul in care mama ei disparuse si fusese declarata moarta. O pauza care ar fi putut fi usor transformata intr-un "concediu" prelungit, apoi sfarsitul.

Inainte sa dispara mama ei, Cassandra desena aproape tot timpul. Nu se putea imagina fara creioane si culori in rucsac. Oriunde pleca, avea dupa ea caietul ei de desene, creioanele si culorile. Desena peisaje, personaje din animatii, flori, imagini din minte. Cand desena, simtea ca lumea e la picioarele ei, si oricat ar fi fost de suparata, se afunda in multimea de culori de pe hartie, trasa linii, colora, si cat ai clipi isi revenea. Avea un talent inascut. Practic incepuse sa deseneze de cand invatase ce este acela un creion, de cand invatase ce trebuia sa faca cu el.

In minte ii aparura imagini cu ea desenand. Se vedea cum traseaza linii vagi, abia vizibile, cum reusea in cateva minute sa atribuie o imagine liniilor ei, se vedea cum colora copacul verde de pe dealul din fata ei, aflat acum imortalizat pe caietul ei. Cel mai ideal loc in care inspiratia isi facea simtita prezenta, era natura. Acolo, in natura, se nasteau adevarate opere de arta din mainile ei. Isi stia talentul, si era constienta de prezenta acestuia, asa ca de cand era mica visa sa aiba la un moment dat propria ei galerie de arta, cu desene create de ea, si de alte persoane asemeni ei. Acum insa, visul asta parea mai departe ca oricand. Nu se mai putea concentra, oricat ar fi stat sa-si regaseasca inspiratia. Se simtea secata de imaginatie, si oricat de mult si-ar fi dorit sa se elibereze in culori, si forme, si linii, si imagini... nu mai putea. Amintirile cu ea desenand i se pareau atat de indepartate si straine, incat uneori avea impresia ca urmareste amintirile altui om.

Constienta ca pentru cateva clipe cazuse pe ganduri, si tatal ei nu indraznise sa o intrerupa, de aceasta data il privii in ochi, si ii spuse pe un secatuit de puteri, ca nu putea sta tot timpul sa planga dupa mama ei.

- Trebuie sa gasesc o modalitate sa trec mai departe. Nu pot continua asa, pentru ca stiu ca daca ea ar fi aici, cu siguranta s-ar supara foarte rau pe mine ca nu incerc sa depasesc momentul asta. Si ca sa-ti raspund la intrebare, nu, nu mai desenez. Pentru moment.

Cateva lacrimi ii traversara repede obrajii, si cazura pe fata de masa, astfel incat acum se puteau observa doua pete mici, uniforme, ude. In timp ce incerca sa se abtina sa nu planga mai mult decat incepuse deja s-o faca, Josh se ridicase de pe scaunul pe care se asezase mai devreme, si acum era ingenuncheat la picioarele ei, si o strangea in brate.

- Iarta-ma. Stiu ca ea a fost totul pentru tine.

- Nu-i nimic tata, nu ai facut nimic. Nu am pentru ce sa te iert, ii spuse ea in timp ce-si stergea lacrimile care se incapatanasera sa-si faca aparitia.

Statura cateva clipe imbratisati, apoi, dupa ce incercara sa incheie acest moment, intr-un fel ciudat, pentru amandoi, caci nu erau obisnuiti sa se imbratiseze, Cassandra ii spuse ca iese in oras sa se plimbe, eventual sa mearga la biblioteca sa citeasca ceva, sa-si ocupe timpul cu ceva.

*

Dupa cateva minute, Cassandra cobora scarile, cu rucsacul pe umar. Iesi din casa, inchise usa, si apoi se indrepta pe alee spre strada.

In timp ce incerca sa-si alunge din minte amintirile dureroase, mergand usor, se uita la casele din jur. Mai toate erau mari si impunatoare, dar in acelasi timp simple, elegante, si cu bun gust. Sigur oamenii care stateau in acest cartier, nu erau simplii angajati.

La cateva case in fata ei, se vedea parcata in fata garajului un Porche ultimul tip. "O familie de europeni..." isi spuse ea in gand. "Hmmm... sau poate doar le plac masinile europene."

Nu-si daduse seama ca, acaparata de nehotararea mintii ei de a eticheta intr-un fel sau altul proprietarul masinii, aproape ca ajunsese in dreptul ei. Se opri un minut, timp suficient cat s-o admire. Ce frumoasa era! Ii placea la nebunie genul asta de masini, asa ca nu avea cum sa nu fie atrasa in mod brutal placut, de masina alba care se afla acum exact in fata ei.

Chiar in clipa in care se pregatea sa porneasca din loc, ceva o opri. Se uita prima data in jos, caci acolo isi indreptase privirea initial. Vazu o pereche de tenesi negri, barbatesti. Ridica usor privirea, vazu din nou negru, o pereche de pantaloni de data asta, apoi se uita repede sa vada cine era tipul din fata ei. Deschisese deja gura sa-i spuna sa se dea la o parte din calea ei, dar nici nu reusi sa scoata vreo silaba macar. Ramase uluita. Stia fata asta, ochii astia. Il stia pe tipul asta, vorbise cu el. Azi-noapte, in vis. Da, in vis, caci din cate vedea, si vedea bine, nu era loc de indoieli, era chiar persoana pe care ea o visase de dimineata, persoana care o ruga sa-si aminteasca...