Are 22 de ani și deja a cucerit lumea, cu Divergent, primul volum al unei trilogii distopice apărute la editura Leda. La sfârșitul acestei primăveri va apărea Insurgent, cel de-al doilea volum, iar prima carte este deja în curs de ecranizare. Ce și-ar mai putea o scriitoare atât de tânără? Descoperiți răspunsul Veronicăi Roth în acest interviu exclusiv pentru BookMag:
Cum şi de ce ai început să scrii, a existat un anume factor declanşator?
Am început să scriu pentru că am decis că eram prea mare ca să imaginez poveşti în curtea din spatele casei. Apoi am descoperit că puteam crea acele lumi imaginare în scris. Cred că eram în clasa a cincea sau a şasea când am început. Încerc să-mi urmez curiozitatea. Asta am făcut cu Divergent ─ am fost curioasă în privinţa fobiilor şi cum pot fi tratate, şi faptul că am aflat despre asta m-a ajutat să imaginez procesul de iniţiere din facţiunea Neînfricarea. În prezent, mă interesează aurora boreală şi organizarea socială a furnicilor. Habar n-am cum şi-ar putea găsi locul aceste lucruri într-o carte, dar nu-mi fac probleme ─ pur şi simplu caut să aflu ce mă interesează, scriu despre lucrurile la care se întoarce mintea mea, şi apoi văd ce se întâmplă.
De unde te inspiri?
Dintr-o mulţime de locuri. Ascult muzică, citesc. Dar am descoperit că cea mai mare parte a ideilor pentru personaje şi poveste vine din surse mai ciudate ─ Divergent, de pildă, 
incorporează, printre altele, ceea ce învăţam la vremea respectivă la psihologie (în mare parte despre terapia cognitiv-comportamentală), ce studiam la orele de engleză (romanele despre ieşirea din adolescenţă) şi lucrurile cu care mă luptam spiritual în acea perioadă (încercând să fac ceea ce trebuie, nereuşind în mod constant, şi întrebându-mă care sunt implicaţiile spirituale ale acestui fapt). Uneori incorporez aceste surse ciudate în mod conştient, iar alteori ele îmi pătrund în minte fără să-mi dau seama, dar nu pot fi inspirată dacă nu absorb informaţii şi observaţii despre lumea din afara paginilor scrise.
Ai crezut dintotdeauna că menirea ta era să scrii literatură pentru tineri sau e vorba doar de povestea aceasta?
Am descoperit că cele mai multe dintre personajele care mă atrag au mai puţin de 18 ani. Există ceva fascinant la această vârstă ─ când eşti suficient de mare ca să iei singur decizii, dar nu suficient de experimentat ca să ştii ce să alegi. Fiecare luptă pare o chestiune de viaţă şi de moarte pentru că este perioada în care te formezi, în care devii ceea ce eşti. Aşadar, personajele, mai degrabă decât altceva, sunt cele care mă determină să scriu literatură pentru tineri. E posibil ca într-o zi asta să se schimbe, dar nu mă bazez pe acest fapt.
Ce te-a atras către distopie? Dacă distopia e „noul modă literară“, cum crezi că va evolua literatura pentru tineri?
Întotdeauna mi-a plăcut genul distopic. Prima mea întâlnire cu el a fost prin The Giver a lui Lois Lowry, o carte plină de forţă, apoi 1984 a lui George Orwell şi Minunata lume nouă a lui Huxley. Dar niciodată nu mi-am spus: vreau să scriu o carte distopică pentru tineri. Când scriam Divergent, nu ştiam că asta era. Eu doar aveam povestea asta în minte, lumea asta şi personajul ăsta, şi s-a întâmplat să ajungă pe piaţă la momentul potrivit. Nu pot să prevestesc cum va evolua literatura pentru tineri, dar prevăd mult mai mult SF, pe lângă distopii, şi sunt foarte încântată şi fericită pentru asta. Sper că aşa va continua!
Divergent poate fi interpretat în multe feluri: politic, filosofic şi spiritual. Când ai început să scrii, era un anume mesaj sau o temă pe care ai vrut s-o transmiţi?
Cred că e mult prea uşor să fii dur sau moralizator dacă vrei să comunici un mesaj într-o carte, aşa că nu o fac. Pentru mine, cel puţin, cărţile pe care le scriu reprezintă doar o explorare a lucrurilor la care mă gândesc, iar speranţa mea e că ele îi vor face pe oameni să se gândească la aceleaşi lucruri. Ceea ce am vrut să explorez în Divergent este natura umană şi felurile în care ne perverteşte cele mai bune intenţii, şi, pe de altă parte, cum în mijlocul haosului pot să apară oameni care fac bine. M-am întrebat ce înseamnă să fii moral, integru ─ mai precis, ce înseamnă să fii curajos ─ şi dacă asta e într-adevăr important. Iar dacă nu e, atunci ce e? Astea sunt întrebările mele. Sper că și cititorii au întrebările lor.
Tris e un personaj cu o voinţă foarte puternică. A fost uşor sau greu de creat? Aveți ceva în comun?
Cu Tris, am păstrat un echilibru între a o înţelege ─ ca să pot scrie uşor din perspectiva ei ─ şi a nu o înţelege ─ pentru a fi motivată să aflu mai multe despre ea. Au existat momente în cursul poveştii când a făcut lucruri la care nu mă aşteptam şi nici nu voiam ca ea să le facă, şi acele momente au fost dificile. Uneori încercam să scriu povestea într-un mod diferit, dar era ca şi cum ea nu m-ar fi lăsat. Întotdeauna trebuia să mă întorc la ceea ce ar fi ales Tris, fie că era o alegere bună sau una proastă.
Tris şi cu mine avem o mulţime de lucruri în comun. Amândouă ne simţim stângace în societate, suntem cam prea serioase pentru binele nostru, tindem să fim directe şi categorice, amândouă simţim nevoia copleşitoare de a ne înfrunta temerile. Ea e mai curajoasă decât mine, dar eu am ceva mai multă compasiune. Cred că mă ajută să înţeleg unele lucruri despre mine, dar în acelaşi timp este suficient de diferită pentru ca eu să consider că fiecare hotărâre pe care o ia e o nouă descoperire.
În cursul scrierii romanului, ţi-ai dat seama că te ataşezi mai mult de un anume personaj? Şi invers, ai descoperit că vreunul te irită?
Există câteva personaje pe care am ajuns să le îndrăgesc. Four, instructorul lui Tris, e unul dintre ele, pur şi simplu pentru că eu simţeam că el a avut o viaţă personală dincolo de ceea ce vedea Tris, cu un trecut pe care ea a reuşit să îl descopere pe măsură ce acţiunea înainta. Chiar şi atunci când nu era în preajma lui Tris, simţeam că ştiu ce face, prin urmare era foarte real pentru mine. Dar în afară de Four, îmi plac adversarii. Eric, de pildă, este groaznic, şi asta îmi place grozav. La fel e şi cu Peter. Singurele personaje care mă irită sunt cele pe care le stăpânesc cu greu, aşa că m-am simţit frustrată în cazul lui Caleb, fratele lui Tris, şi al lui Will, amicul ei. Dar după ce m-am gândit mai bine la povestea lor, am ajuns să-i plac mult mai mult.
Drepturile de ecranizare ale primei cărţi au fost achiziţionate înainte să începi să scrii celelalte două volume ale trilogiei. Faptul că îţi vei vedea personajele prinzând viaţă pe ecran a schimbat firul poveştii? Ai început să scrii mai cinematic?
Ştii, cred că acesta este felul în care scriu eu în mod obişnuit. Cred că uneori ne imaginăm cum se desfăşoară acţiunea, împrejurimile ─ toate lucrurile la care oamenii se gândesc atunci când se face un film, şi pe urmă doar le aştern pe hârtie, aşa că de fapt nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Cred că ar fi fost diferit dacă distribuţia ar fi fost stabilită în timp ce eu scriam, pentru că atunci nu aş fi reuşit să separ actorii de personaje, dar acum totul e încă în imaginaţia mea. Nu cred că ar fi îngrozitor, dar aş prefera să păstrez cărţile aşa cum sunt, să nu devină încă ceea ce se întâmplă în lumea reală, ci doar ce se întâmplă în lumea mea imaginară.
Am fost foarte impresionată de Divergent, pentru că ai reuşit atât de multe într-o singură carte ─ şi laInsurgent miza este mai mare. E mai greu să scrii o a doua carte?
Mulţumesc! Cu siguranţă, e mai greu să scriu a doua carte. Am scris prima carte fără să ştiu dacă aveam să las pe cineva să o citească, aşa că m-am simţit suficient de relaxată să mă pot amuza şi să nu mă grăbesc ca să fac greşeli imense. Cu a doua, mi-am impus singură anumite constrângeri, pentru că ştiam că va fi citită. Mi-a luat mult timp ca să-mi dau seama cum să îndepărtez acele constrângeri şi să mă simt liberă să scriu ca înainte. Din fericire, se pare că mi-am regăsit acea libertate.
Perspectiva ta actuală de adult sau perspectiva de adolescent este cea care a dus la crearea facţiunilor? Cine crezi că s-ar potrivi mai uşor unor categorii în societatea noastră contemporană ─ adolescenţii sau adulţii?
Mai degrabă decât vârsta, alte aspecte ale identităţii mele se leagă de facţiuni. Sistemul facţiunilor reflectă convingerea mea despre natura umană ─ că putem transforma chiar şi ceva bine intenţionat precum virtutea într-un ideal sau un lucru malefic. Şi că virtutea ca scop în sine este inutilă pentru noi. Am petrecut o mare parte a adolescenţei încercând să fiu pe cât de „bună” era posibil, pentru a-mi dovedi valoarea oamenilor din jurul meu, mie însămi, lui Dumnezeu, tuturor. Doar acum îmi dau seama că nu sunt în stare să fiu cu adevărat „bună“ şi că motivele mele pentru a căuta să obţin virtutea sunt cele care necesită o rectificare, mai degrabă decât purtarea mea. Într-un fel, Divergent este redarea în scris a acestei înţelegeri a mele ─ toată lumea în societatea lui Beatrice consideră că virtutea este scopul, soluţia finală. Eu cred că asta este puţin deformat. În adâncul inimii toţi iubim şi în acelaşi timp urâm categorisirile ─ ne place să avem un control deplin asupra propriilor identităţi, dar urâm să fim restricţionaţi ─ şi niciodată nu le-am iubit şi le-am urât mai mult decât atunci când eram adolescentă. Aşadar, deşi auzim o mulţime de lucruri despre găşti de liceu, eu cred că adulţii se clasifică între ei la fel de des, doar că în feluri mai subtile. Asta e o tendinţă periculoasă, care începe în adolescenţă.
Ce autori, cărţi sau idei te-au influenţat?
Oh, Doamne, multe! Cărţi: The Giver de Lois Lowry, Minunata lumea nouă a lui Aldous Huxley, 1984 de George Orwell, Ender’s Game de Orson Scott Card, Dune de Frank Herbert, seria Animorfi, Harry Potter, orice de Flannery O’Connor (are un fel incredibil de a te face să urăşti un personaj şi pe urmă să-ţi dai seama că semeni cu el)… aş putea continua la nesfârşit.
Idei: Psihologie! Terapia de expunere, experimentele Milgram privind acordul de supunere în faţa unei autorităţi, tulburările de anxietate, fobiile, dinamica de grup. Credinţa îmi modelează felul în care văd lumea, aşadar în mod inevitabil îmi modelează scrisul, dar asta nu e ceva intenţionat. Conceptul de monomit (am învăţat despre el în clasa a şasea şi nu l-am uitat niciodată). Şi idei de scris: majoratul, influenţa personajelor. O să mă opresc aici.
Ce carte citeşti acum şi cum te-a influenţat ─ dacă a făcut-o?
Tocmai am terminat Imaginary Girls de Nova Ren Suma, pe care aş numi-o „contemporană cu o întorsătură paranormală” sau ceva în genul ăsta. Este despre o fată a cărei soră are un soi de magnetism foarte puternic în interiorul unui anume oraş, şi cum dragostea dintre ele distruge unele lucruri şi reface alte lucruri. A fost plăcut să citesc o carte cu adolescenţi care vorbeşte despre două surori în loc de romance. Este genul acela de carte care te face să îndrăgeşti un personaj şi apoi să urăşti acelaşi personaj şi pe urmă să-l iubeşti din nou ─ asta dovedeşte că oamenii nu sunt doar buni sau răi, ci undeva la mijloc. Imaginary Girls mi-a dat mult de gândit, iar stilul a fost minunat, un lucru care îmi place întotdeauna.
Am mai citit recent The Near Witch de Victoria Schwab. O să încep The Scorpio Races de Maggie Stiefvater. Sunt la jumătate cu The Cloister Walk de Kathleen Norris. Şi abia aştept să citesc The Pledge de Kimberly Derting.
Copilăria ţi-a influenţat scrisul?
Când eram mică, mama mea îmi citea în fiecare seară, aşa că aş putea spune că de acolo a început dragostea mea pentru cărţi. Şi, dacă mă plângeam vreodată că eram plictisită, mama mea spunea: „plictiseala e interzisă“, aşa că bănuiesc că s-ar putea spune că regulile casei noastre cereau să fiu creativă. Dar a funcţionat, pentru că ieşeam afară în fiecare zi şi inventam lumile şi scenariile alea complicate, iar când am crescut prea mare ca să mă mai joc de-a imaginatul, am început să aştern totul pe hârtie. Bună treabă, mami!
Spune-mi câteva dintre cărţile tale preferate. Crezi că influenţa lor se regăseşte în Divergent?
Unele dintre cărţile mele preferate m-au influenţat în Divergent, altele nu. Gilead de Marilynne Robinson şiWise Blood de Flannery O’Connor, de exemplu, probabil că nu. Dar 1984 de George Orwell, Ender’s Game de Orson Scott Card, The Giver de Lois Lowry? Absolut! M-au ajutat să-mi dau seama ce îmi place şi ce nu în science-fiction şi m-au făcut să înţeleg cât de departe pot merge cu povestea ─ Ender’s Game, de pildă, nu se fereşte niciodată de partea mai întunecată a naturii umane, şi eu am încercat să imit asta.
Ai locuit în Europa, cum te-a influenţat această experiență? (în toamna lui 2011 Veronica Roth a stat o vreme în Cluj-Napoca – n.r.)
Cred că a contat, deşi e puţin cam prea devreme ca să-mi dau bine seama ─ ştiu că pe mine personal m-a influențat în mai multe feluri, şi sunt sigură că îmi va afecta şi scrisul. Ceea ce am scris aici a fost mai profund şi mai sigur de sine, ceea ce e ciudat, căci eu mă simt atât de nesigură în această ţară. Poate că prezenţa mea în România m-a făcut să-mi dau seama că, deoarece sunt atât de multe lucruri pe care nu le înţeleg ─ limba română, limba maghiară, cum e să fii dintr-o ţară care încă nu şi-a revenit pe deplin dintr-un regim comunist cumplit ─ pot să fiu sigură de lucrurile pe care le înţeleg, care sunt poveştile şi personajele mele, şi… limba engleză.
incorporează, printre altele, ceea ce învăţam la vremea respectivă la psihologie (în mare parte despre terapia cognitiv-comportamentală), ce studiam la orele de engleză (romanele despre ieşirea din adolescenţă) şi lucrurile cu care mă luptam spiritual în acea perioadă (încercând să fac ceea ce trebuie, nereuşind în mod constant, şi întrebându-mă care sunt implicaţiile spirituale ale acestui fapt). Uneori incorporez aceste surse ciudate în mod conştient, iar alteori ele îmi pătrund în minte fără să-mi dau seama, dar nu pot fi inspirată dacă nu absorb informaţii şi observaţii despre lumea din afara paginilor scrise.
Mai degrabă decât vârsta, alte aspecte ale identităţii mele se leagă de facţiuni. Sistemul facţiunilor reflectă convingerea mea despre natura umană ─ că putem transforma chiar şi ceva bine intenţionat precum virtutea într-un ideal sau un lucru malefic. Şi că virtutea ca scop în sine este inutilă pentru noi. Am petrecut o mare parte a adolescenţei încercând să fiu pe cât de „bună” era posibil, pentru a-mi dovedi valoarea oamenilor din jurul meu, mie însămi, lui Dumnezeu, tuturor. Doar acum îmi dau seama că nu sunt în stare să fiu cu adevărat „bună“ şi că motivele mele pentru a căuta să obţin virtutea sunt cele care necesită o rectificare, mai degrabă decât purtarea mea. Într-un fel, Divergent este redarea în scris a acestei înţelegeri a mele ─ toată lumea în societatea lui Beatrice consideră că virtutea este scopul, soluţia finală. Eu cred că asta este puţin deformat. În adâncul inimii toţi iubim şi în acelaşi timp urâm categorisirile ─ ne place să avem un control deplin asupra propriilor identităţi, dar urâm să fim restricţionaţi ─ şi niciodată nu le-am iubit şi le-am urât mai mult decât atunci când eram adolescentă. Aşadar, deşi auzim o mulţime de lucruri despre găşti de liceu, eu cred că adulţii se clasifică între ei la fel de des, doar că în feluri mai subtile. Asta e o tendinţă periculoasă, care începe în adolescenţă.
.jpg)
